Motor

Lamborghini Huracan – O poveste despre egocentrism

scris pe 22 Sep 2014 de Constantin Bacheș 7194 vizualizări
deschidere lambo

Ferruccio Lamborghini nu și-a dorit laurii curselor de F1, ci doar o mașină mai frumoasă și mai rapidă decât Ferrari, care să te facă să te simți centrul universului. Undeva, la București, 50 de ani mai târziu, visul său este cât se poate de real. Indiferent de cine se află la volan.

Pentru Lamborghini nu a fost vreodată vorba despre altceva în afară de mândrie. Așa a și început totul. Ferruccio Lamborghini, un antreprenor de succes, pornit de jos, nu a suportat umilința de a cerși atenția „nobilului” Enzo Ferrari. Așa că și-a jurat să facă o mașină capabilă să eclipseze prestigiul și performanțele oricărui Ferrari. A început puțin mai încet dar, în 1966, a arătat lumii supercarul Miura pe care l-a ridicat în poziția de cel mai rapid automobil de stradă. Și a continuat în același stil opulent. Fie că a fost un cabriolet sau chiar o limuzină. Marca sa nu a căutat să obțină titluri peste titluri pe circuite. Pur și simplu, s-a adresat celor dornici să atragă atenția și să își etaleze succesul.

„Goana” după recunoaștere îi face și pe români să folosească mașina drept dovadă pentru statusul lor social. Fix cu acest gând ajung în curtea reprezentanței Lamborghini din Pipera unde sunt întâmpinat de silueta, parcă lipită de asfalt, a noului Huracan. Are ceva din ceea ce înseamnă limbajul modern al industriei auto cu trimitere discretă spre liniile tradiționale ale casei italiene. Latura futuristă este însă mult mai accentuată și are rolul de a câștiga, fără excepție, admirația oricărui privitor. Deși mă încearcă o senzație de neputință în fața unei siluete atât de puternice, am încă în minte inutilitatea unui automobil a cărui singură justificare se leagă de plăcerea excesului. Lamborghini are ce povesti dacă își propune să vorbească despre trecut, dar inspirația estetică rămâne ațintită spre viitor, mai ales că ultimii 15 ani și cei mai de succes se leagă de achiziția de către marele și fericitul grup german Audi.

Habitclul modern imi oferă o poziție suprinzător de comodă, chiar dacă scaunul sport îmi subliniază că am nevoie de suport din toate părțile. Curiozitatea mea se îndreaptă către detalii si calitatea materialelor, însă nimic nu mi se pare mai atrăgător decât taurul auriu de pe volan. Sunt zeci de butoane cu trimitere spre lumea avioanelor, iar prima provocare vine în momentul în care mă gândesc să pornesc motorul. Găsesc butonul start undeva pe tunelul central, însă deasupra lui stă un cadru de protecție, identic cu cel de pe manșa unui avion de vânătoare. Ridic cadrul din plastic înainte de a apăsa pe butonul celor 610 CP. După câteva fracțiuni de secundă de apăsat, din spatele scaunelor, se aude urletul celor 10 cilindri.

Observ planșa de bord complet digitală care, in loc de ceasurile tradiționale, afisează un display color, de cea mai bună rezoluție, care mă ajută să îmi configurez exact informațiile care mă interesează. George, gazda Lamborghini mă ajută cu indicațiile necesare. Totul se comandă de pe micul și turtitul volan. Sunt trei butoane pe care le apeși pe rând pentru a avea în față turometrul, vitezometrul sau indicațiile sistemului de navigație. Maneta de semnal nu se află acolo unde, la aproape orice mașină, aprinzi faza lungă sau pornești stergătoarele. Spre deosebire de celelalte, Huracan are două padele imense și atât. E un detaliu surprinzător, așa cum este și modul în care se realizează semnalizarea direcției- cu ajutorul unui buton mic aflat pe volan, la fel ca la o motocicletă.

Sunt încă conștient de indicațiile pe care le primesc de la George, dar o parte din mine s-a acordat la relantiul gros al motorului. Aș vrea să mă pun în mișcare și știu că un buton D m-ar ajuta, insă mi-e imposibil să-l localizez. Pentru asta aflu, insă, ca e nevoie de acționarea uneia dintre cele două padele al căror design mă trimite cu gândul la aripile unui liliac. Huracan nu are un buton pentru Drive, chiar dacă are o cutie automată mai rapidă decât majoritatea transmisiilor de gen din lume. Există un buton P (Park) și un R (Reverse), dar mai important pare să fie un alt buton de pe volan cu ajutorul căruia faci trecerea dela comportamentul de stradă la cel de circuit. Nici nu mă gândesc ce poate să-ți facă un Huracan în modul Corsa!

Aproape instinctiv apăs cu forță pedala de frână și trag de „aripa” din dreapta, ridic ușor piciorul și pornesc cu ezitarea unui începător. Mașina se simte atât de rigidă încât fiecare pietricică de pe jos mă înțeapă direct în tălpi. La cea mai fină mângâiere a accelerației sunetul motorului variază direct proporțional cu nivelul adrenalinei din sânge. Un scurt viraj la stânga și apoi la dreapta și simt cea mai “directă” direcție din câte am simțit. Ne mișcăm cu 30 – 40 km/h și până apuc să privesc din nou kilometrajul, simt că am depășit deja 90 km/h, deși am senzația că totul s-a întâmplat într-o secundă. În realitate, Huracan ajunge de la 0 la 100 km/h în 3,2 secunde și de la 0 la 200 km/h în 9,9 secunde. Ar avea ce discuta cu orice câștigător din motorsport, insă „plăcerea lui Ferruccio” se referă la mersul pe stradă, printre oamenii „obișnuiți” și dornici de senzațional. De-asta senzația din Lamborghini nu se traduce în cifre și explicații tehnice.

După ceva ce seamănă cu un examen la școala de șoferi, îl las și pe George la volan. Îmi doresc să văd ce se poate întâmpla când stau în dreapta fără gândul că trebuie să stăpânesc o „bombă cu ceas”. Gazda mea, îmbrăcată într-un costum albastru, știe foarte bine ce înseamnă Lamborghini. Mai mult, îmi dă de înțeles că este dependent de senzația „egocentrică” din ADN-ul oricărui Lamborghini. Și îmi administrează imediat „o porție”, apasând accelerația la podea. Instant, simt în stomac cel mai rotund gol de aer pe care l-am simțit în ultima vreme și, pentru prima oară, simt nevoia să strig UAU! Ferruccio a avut dreptate. Niciunul dintre noi nu își permite un asemenea Supercar, dar este clar genul de „jucărie” în stare să transforme bărbații în copii.

Accelerăm pe aceleași străzi pe care conduc zilnic, dar am impresia că niciodată decorul nu a arătat atât de frumos. Huracan ne aruncă într-un film în care nimeni și nimic nu poate diminua senzația de superioritate pe care ne-o oferă. Iar sunetul de motor este cel mai frumos pe care l-am auzit vreodată. În jurul meu se derulează imagini cu repeziciune, iar cuvintele pe care le repet sunt încercări eșuate de a ascunde emoția care îmi străbate fiecare milimetru. Poate că undeva, departe, Lamborghini era doar o mașină de „show”, dar nimic din ce mă leagă de industria auto nu m-a impresioant vreodată în acest fel. Recunosc, Huracan te face să te simți atât de frumos și deștept, încât fiecare extravaganță legată de preț, sunet și design pare justificată.

 

Pe măsură ce ne întoarcem spre curtea de unde a pornit experiența, simt că aș fi trecut prin senzațiile combinate ale săriturii cu parașuta și a câștigării marelui premiu de la 6 din 49. Efectul Lamborghini e desăvârșit, chiar dacă mai toți proprietarii de mașini cu exces de testosteron caută să își justifice achiziția, invocând pasiunea pentru viteză și motorsport. Imediat după ce ai intrat în flmul „conduc o mașină de zece ori mai scumpă și mai puternică decât orice altă mașină din jurul meu” s-ar putea să te simți predispus la „păcatul vanității”. După numai o după-masă de Huracan înțeleg că a fi în mijlocul atenției creează dependență. Doar că majoritatea nu ajunge mai departe de volanul unei mașini obișnuite. Așa că își permite să judece…

Mașina a fost pusă la dispoziția StyleReport.ro de Porsche Inter Auto, reprezentantul Lamborghini în România.

0 comentarii

Lasați un comentariu

* necesar
* necesar (confidential)
. Prin completarea acestui formular, sunteți de acord cu termenii și condițiile site-ului