Cultură

Ion Ștefănescu și flautul de aur

scris pe 20 Apr 2012 de Bogdan Ștefănescu 9795 vizualizări
afis FLAUTUL DE AUR presa

La 43 de ani Ion Bogdan Ștefănescu este primul artist român care concertează pe un flaut de aur Muramatsu, parte a unui club la fel de restrâns ca cel al muzicienilor cărora li se încredințează un Stradivarius.

De la primul flaut construit în 1923 de Koichi Muramatsu, firma japoneză care îi poartă numele a ajuns cel mai apreciat producător de flaute din lume. În lumea suflătorilor, a concerta pe un instrument venit de la atelierul Tokorozawa e același lucru cu a folosi în concert un Stradivarius sau un Guarneri. Absolut toți angajații companiei cântă la flaut în mod profesionist, pentru a înțelege cu adevărat munca pe care o fac, și fiecare dintre instrumentele produse de ei manual este făcut special pentru un artist și numai unul.

Ion Ștefănescu a început să studieze muzica la vârsta de cinci ani. Îndrumat de mama sa, artistul a trecut de la pian la flaut. Noua provocare l-a ambiţionat atât de puternic încât la doar 14 ani a urcat ca solist pe scena Ateneului Român. Apoi, a studiat şi cântat în străinătate alături de mari flautişti ca Alain Marion sau James Galway, iar în ultimii 20 de ani a cucerit cu reciltalurile sale publicuri din Europa, America şi Asia. După un masterat în muzică la Universitatea Illinois, Ion Ștefănescu a primit titlul de doctor în muzică din partea Universității din București în anul 2002, iar în anul 2011 a fost decorat cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Cavaler.

Ion Bogdan Ştefănescu a fost primul român care se bucură de onoarea de cânta pe un instrument Muramatsu. Flautistul va porni pe 25 aprilie, alături de pianistul Horia Mihail, într-un turneu în care va prezenta acest instrument special publicului din România.

Care este frumuseţea flautului comparat cu alte instrumente?

Eu zic că toate instrumentele au frumuseţea lor. În clipa în care cel care prezintă instrumentul, cel care cântă la el, o face cu pasiune automat cei care ascultă vor spune „e cel mai frumos instrument din lume”. E harul interpretului: să demonstreze lucrul acesta. O particularitate ar fi că sunetul de flaut se realizează prin expiraţie, prin atingerea aerului de metalul din care e făcut instrumentul, într-o formă care este proprie vocii umane. De aceea cred eu că şi atrage. În a doua jumătate a secolului XX a început această modă, iar spre sfârşit de secol cu obstinaţie puteaţi întâlni în hotelurile mari, în restaurante, în magazine muzică cântată de flaut. Asta e un concept preluat de la asiatici, cred eu, care sunt indrăgostiţi de acest instrument – şi prin faptul că instrumentul lor tradiţional shakuhachi este foarte asemănător cu flautul nostru european, clasic… Ideea primordială este că sunetul de flaut poate induce o stare de calm, de relaxare şi s-a constatat că, spre exemplu, într-un magazin unde pui concerte la care flautul este instrument solistic lumea zăboveşte mai mult. Există şi o doză curativă a acestui instrument, a sunetului de flaut.

Cum contează la flaut materialul din care e construit? 

Un flaut dintr-un metal preţios se va dezacorda mai greu datorită densităţii metalului. Se păstrează mult mai bine intonaţia, e mult mai fixă. În plus, o ureche avizată va sesiza întotdeauna diferențele. Sunetul unui flaut de argint e mult mai delicat, cel de aur e mai puternic, mai robust, iar cel de platină poate fi ca un tun. Sunetul de flaut de lemn extrem de cătuta şi astăzi prin moda de a reînvia zona barocului, mai ales în a doua jumătate a secolului al XX-lea, e foarte plăcut, dar cum spunea chiar Mozart, foarte sărac. Era un instrument rudimentar fără performanţe de construcţie care să-i confere veleităţi solistice. Cu vremea, flautul a evoluat mai ales din punctul de vedere al materialului. Nu e un moft. Ajută enorm în clipa în care realmente ştii să cânţi.

Când v-aţi intersectat prima dată cu Muramatsu?

În ‘95 am avut ocazia să cânt la cursurile de vară organizate de Sir James Galway (flautist de talie internațională, unul dintre primii care au reușit să urmeze o cariera solistică n.red), unde vin câteva sute de flautişti profesionişti din lume. După câteva minute, Galway m-a oprit, mi-a cerut flautul şi a cântat. Era un flaut de jucărie practic, pentru un profesionist. A făcut un gest ca şi cum l-ar arunca la gunoi. Cei de la Muramatsu erau în sală şi le-a zis „Băiatul ăsta e excepţional, vă rog să aveţi grijă să aibă un flaut”. Eu m-am speriat, pentru că ştiam cât costă flautele acestea şi că nu voi putea vreodată să-mi permit prețul. Întâmplarea a făcut ca Sir Galway să mă mai invite şi să iau premiul pentru cea mai bună interpretare a acelui festival. Atunci am primit din partea firmei Muramatsu un cap de flaut foarte valoros. Într-un fel sau altul ne-am întâlnit de mai multe ori de-a lungul timpului. Şi mereu îmi spuneau că observă evoluţia mea. În clipa în care vezi că nişte oameni atât de puternici pe plan mondial te bagă în seamă îţi dă putere să mergi mai departe.

Se spune că în Statele Unite sau în Japonia, în Asia în general, se cântă mult mai tehnic, iar în Europa raportul este mai degrabă în favoarea sentimentului…

Vă referiţi la talent… Nu ştiu ce să spun. Concepţia asta am împărtăşit-o şi eu multă vreme, pâna să ajung să mă confrunt în mod real cu fenomenul muzical universal. Acolo începi şi vezi ce se întâmplă în toată lumea. Noi românii gândeam asta mai ales din invidie. Ăla a luat premiul I că e japonez, ăia sunt maşinuţe. De ce a ajuns ăla să imprime cu Karajan, că-i chinez şi ei n-au talent, sunt doar perfect tehnici.

Dar uitaţi-vă ce se întâmplă  numai în clipa asta în peisajul muzical mondial. Asia realmente domină topurile şi nu pentru că sunt maşinuţe, ci pentru că au ajuns să-şi însuşească acest tip de muzică europeană. Sunt înzestraţi cu har, unii mai mult, alţii mai putin; unii şi-l descoperă, alţii niciodată. Nu putem acuza, cred eu, că în momentul în care unii artiști ajung în topuri şi sunt preferaţi, nu au sclipire. Există mai multe tipuri de artişti, iar judecata de valoare e foarte labilă, depinde de cel care o face. Premii la Cântarea României am luat toţi. Eram cei mai grozavi. Aşa ţi se spunea. Şi când erai aruncat în arena mare începeai să-ţi vezi lipsurile. Cel mai bine să nu acuzi, să nu spui „A, ăla câştigă pentru că e o maşină de cântat sunete”.

Cum aţi ajuns în posesia flautului la care cântați în prezent?

Am avut bucuria să primesc acest flaut în dar de la soţia mea. De fapt, ei îi datorăm acest turneu. Dar recunosc, din nou mi-au făcut un cadou cei de la Muramatsu şi mi l-au vândut la un preţ extraordinar. Poate că nici n-am voie să spun pentru că în mod normal ei nu fac asta. Realmente ei apreciază ceea ce fac.

Cum a început relaţia cu pianistul Horia Mihail?

Eram invitat, când eram elevi, la seratele acelea extraordinare pe care le făcea Iosif Sava. La un moment dat a apărut şi Horia Mihail, ca un ghiocel care răsare din asfalt. A cântat superb atunci. Apoi am ajuns să ne apropiem din ce în ce mai mult. Dar el a fost mai sprinten decât mine şi a ales să plece foarte repede din şcoala românească. A plecat în America, unde ne-am regăsit după doi ani. Am cântat împreună în acel an pe care eu l-am petrecut în facultate. Acum este pentru prima dată când ne întâlnim pe scenă după 20 de ani aproape.

Ce aduce special turneul „Flautul de aur”? Care ar fi cârligul care să aducă oamenii în sala de spectacole?

Pe cei care cât de cât ascultă muzică clasică cu siguranţă îi va aduce în sală propunerea noastră de repertoriu. E foarte variată şi cu o muzică care îţi rămâne în suflet. Şi eu şi Horia, în America, am făcut un curs foarte interesant în urma căruia învăţai să îţi organizezi un program. Să-l faci să aibă priză la public. Cei care nu ştiu absolut nimic ar putea doar din curiozitate să vină. Dar eu cred că noi ne adresăm unui public care deja stie de noi, şi de mine şi de Horia Mihail. Faptul că niciodată, până acum, în România noi nu am cântat împreună poate fi un motiv. Noi nu putem fi niciodată nişte vedete în accepţiunea de astăzi a cuvântului. Nici nu ne dorim aşa ceva.

În perioada 25 aprilie-7 mai, în cele cinci oraşe alese pentru această expediţie, Ion Bogdan Ştefănescu şi Horia Mihail vor parcurge un repertoriu ce porneşte de la simplitatea lui Bach şi Mozart, parcurge romantismul lui Dvorak, apoi sonorităţile şi armoniile sofisticate ale lui Poulenc şi ne provoacă să redevenim contemporani prin Taktakishvili şi Mower.

Acum, acest instrument este prezentat publicului din România, într-un turneu excepţional cu următorul program:

- Braşov, Sala Reduta – 25 aprilie

- Piteşti, Casa de Cultură a Sindicatelor – 26 aprilie

- Reşita, Palatul Culturii – 27 aprilie

- Bucureşti, Sala Radio – 2 mai

- Caracal, Teatrul Dramatic – 7 mai

Detalii compete pe culturalazi.ro

NOTA: Autorul acestui material și flautistul Ion Bogdan Ștefănescu nu sunt aceeași persoană, este vorba de o simplă coincidență de nume.

0 comentarii

Lasați un comentariu

* necesar
* necesar (confidential)
. Prin completarea acestui formular, sunteți de acord cu termenii și condițiile site-ului