Cultură

Între prețios și valoros în bijuteria contemporană

scris pe 15 Mar 2012 de Dragoș Aliciu 13096 vizualizări
Cultura - David Sandu

În spatele poinçon-ului „DS“ bătut pe fiecare piesă se află unul dintre cei mai cunoscuți autor de bijuterii din România. David Sandu face parte dintr-o breaslă restrânsă în care modul său de a vedea lumea amestecă arta, manufactura de finețe, morala, filosofia orientală și umorul.

Parafrazând un citat de film, o discuție cu David Sandu e ca o cutie de bomboane: niciodată nu știi cu ce o să te alegi. O recunoaște chiar el, spunând că nu poate să repete în exact aceleași cuvinte ceea ce a spus deja. Și poate din același motiv lucrările lui nu seamănă niciodată una cu alta.

Ca persoană, David ar fi putut să se exprime artistic în orice fel. Dacă la 13 ani i s-ar fi dat pe mână un aparat de fotografiat ar fi devenit un artist fotograf desăvârșit. Pensula i-ar fi fost la fel de familiară în cazul în care ar fi ales pictura. Din păcate pentru restul artelor, la vârsta adolescenței David Sandu a întâlnit un maestru bijutier care l-a învățat să prelucreze metalul și să-l manipuleze astfel încât să obțină nu doar o podoabă ci o idee.

În România, asocierea bijuteriei cu arta nu a fost asimilată complet. Domeniul „bijutieriei de autor“ e încă neclar și faptul că breasla se regăsește în doar câteva nume disparate, nu ajută cu nimic la luminarea imaginii lui. Un artist bijutier folosește materiale și tehnici ale bijuteriei clasice, dar nu pentru a crea podoabe ci pentru a da naștere unor gânduri, sentimente, idei. E doar o întâmplare că acele idei pot fi și purtate, dar altfel, valoarea lor există chiar și în absența persoanei care să le pună pe deget, să le agațe de lobul urechii sau de reverul hainei.

David Sandu este unul dintre cei mai apreciați bijutieri de autor din România. În fiecare an expune la târguri internaționale, face parte din lista furnizorilor casei regale și a oamenilor de afaceri, nu mulți, care au transformat creația de bijuterie într-un domeniu profitabil. Din 2010, explică subtilitățile meseriei în cadrul cursurilor Școlii de bijuterie contemporană unor oameni care simt nevoia contactului cu o meserie practică. A avut amabilitatea de a ne răspunde la câteva întrebări pe care le găsiți mai jos.

Cum se împarte bijuteria? Câte categorii există?

Sunt în primul marile branduri în care vorbim de serii limitate sau nelimitate: Cartier, Damiani, Piaget, Chopard șamd. Sunt de asemenea mărci care se declară a fi exclusiviste și se poartă ca atare. Poți să vezi o colecție din brandul respectiv doar ca urmare a faptului că ai fost invitat la o prezentare privată sau un eveniment cu circuit închis. Te întâlnești acolo cu cinci oameni, din care deja pe doi îi cunoști. Și acolo poți vedea lucruri cu adevărat speciale. Despre bijuteria de masă nu are rost să vorbim pentru că acolo calculele se fac la kilogram. Ar mai fi bijuteria de fashion care este ceva subordonat hainelor, o situație în care bijuteriile sunt întotdeauna privite ca accesorii.

Între ele, bijuteria de autor este similară cu modul în care un pictor pictează, un sculptor definește un volum, un profesionist în multimedia se joacă cu obiectele lui virtuale. E modul lui de exprimare, care se întâmplă să fie bijuteria. E doar o întâmplare că forma lui de artă poate fi și purtabilă. Ea există prin ea însăși, are propria ei traiectorie și poveste. Relaționarea e cu totul alta decât cu un accesoriu, care e subordonat vestimentației și persoanei în cauză. Cu ea relaționezi ca și cum ai relaționa cu un tablou în casă. Tu trebuie să te subordonezi bijuteriei, e un cu totul alt raport al „forțelor“.

Ce este practic bijuteria de autor?

Bijuteria de autor e un domeniu care încă se mai cere explicat în peisajul de aici. Nu are istoria și așezarea firească pe care o are în alte culturi. E similară cu fotografia la începutul anilor ’90. Atunci, fotografii de artă trebuia să specifice clar că sunt „artiști fotografi“. Se făcea diferența între o poză și o fotografie care se înrămează. Bijuteria de autor e la fel. E vorba de un artist care știe meseria de bijutier, dar lucrează și în direcția unui act artistic, se exprimă prin bijuterie.

Ați putea spune că bijutierul-autor este un rebel în comparație cu toți ceilalți?

Nu, face doar parte dintr-o altă tagmă, cu alte criterii de evaluare. În cazul lui funcționează criteriile culturale. Vorbim de o mai mică perisabilitate morală a unui obiect prin prisma zonei culturale și raportarea la un alt set de valori. Accesoriile, moda, toate sunt perisabile din punct de vedere moral. Pentru a se perpetua ca industrie, ca istorie de brand, toate urmăresc sezonalitatea… primăvară-vară, toamnă-iarnă. Dacă nu ai culoarea oranj pe bijuterii la momentul potrivit, în sezonul potrivit, e cam rău, ești vetust, învechit, trebuie să le schimbi în permanență, se consumă.

Poți să situezi bijuteria de autor ca pe o polemică între prețios și valoros. Denumim prețios un material cu valoare intrinsecă. Știi exact cât costă aurul, ce preț are argintul, se pun pe cântar, se măsoară cu rigla… sunt instrumente de măsură obiective pentru lucrurile astea. Adaugi manopera, valoarea de brand și ai prețul final. Bijuteria clasică se mișcă undeva în convenția legată de valoarea materială și evaluabilitatea ei în sensul acesta, în timp ce bijuteria de autor introduce discursul de valoare culturală și morală. E o poveste despre ceva, o polemică.

Cum funcționează un act de creație a unei bijuterii de autor?

De exemplu, în ultimul timp am purtat o discuție cu bijuteria clasică, plecând de la inelul solitaire. E modelul „de prințesă“, folosit cel mai adesea la logodnă, un diamant și șase gheruțe și am putea spune că este unul dintre imperativele sociale. E un diferențiator – trebuie să aibă piatra cât mai mare, să fie produs de un brand cunoscut șamd. Obiectul în sine, solitaire-ul, e o convenție care face parte dintre certitudinile stupide ale unei vieți de-a gata în care trebuie să fii ca mama și ca tata, să îți folosești viața pentru a atinge anumite siguranțe, cum era mai ales pe vremuri. După ce le atingeai, puteai trăi din inerția dobândirii lor. Deveneai apoi un om „realizat“. M-am jucat cu tipul acesta de idei, am interpretat forma inelului despărțind-o în bucăți și încercând să-i caut semnificația. „Ce este inelul solitaire?“

– Ceva ce trebuie arătat, văzut de alții…

– Ce înseamnă diamantul?

– Bani mulți.

Atunci poate evaluăm lucrurile altfel. Dacă e vorba de vizibilitate cât mai mare poate mergem pe ideea de contrast, nu de strălucire. Contrastul cel mai puternic e alb/negru – atunci înlocuim diamantul cu abanos pus pe montură de argint. În registrul lemnelor, abanosul e considerat „diamantul lemnelor“. Este cel mai dur, și cel mai dens lemn. Abanosul e folosit des în bijuteria de autor pentru că e un material organic, nu un derivat industrial, fiecare bucată de lemn este unicat, cu formă organică, singulară.

Am modificat ringul de jur împrejur, am orientat montura cu abanosul astfel încât să fie îndreptată mai mult către persoana poartă inelul, care l-a primit. E un inel foarte personal, un memento al relației bune pe care purtătorul o are cu cel sau cea care i l-a oferit. Inelul de logodnă la originea lui era o arondare a femeii către bărbat. În Renașterea italiană se dădea inelul de logodnă pe vârful spadei în fața celor două familii. Femeia îl lua și știa că acea spadă nu avea două mânere ci doar unul, iar că vârful e îndreptat spre ea. Inelul avea întotdeauna un safir care simboliza stabilității și fidelității. La fel dădeau în Evul Mediu seniorii vasalilor, un inel cu safir. Atunci, la începuturile lor, lucrurile aveau o semnificație reală, aveau o funcție dincolo de convenția stupidă și am încercat să fac același lucru prin exercițiul meu.

S-au împlinit doi ani de când predați bijuterie. Cum decurg cursurile?

Lecțiile sunt gândite gradual. Începi prin a te apropia de formula generală a rezolvării unei probleme. De exemplu, ce se întâmplă cu materialele neferoase în general. Chiar dacă vorbim de argint și aur e valabil și pentru cupru și alamă, bronz șamd. Odată ce înveți noțiunile, poți să începi să exersezi lucruri. Cursul doi are un grad de precizie mai mare și control. Pentru că ai experiență și te miști mult mai familiar cu toate tehnicile poți să faci mecanisme, articulații, îmbinări, unghiuri precise, e un control mult mai bun al formelor, independent de tipul de scule pe care le ai.

De la primul curs e nevoie cam de două-trei luni ca studentul să intre în povestea celor învățate în cadrul lecției. Se spune că în trupele speciale antrenamentul merge până când reflexul depășește nivelul reflexului necondiționat. Trebuie să ajungă într-o memorie a mușchiului. Ceea ce înseamnă că respectivul a făcut de atâtea ori aceeași mișcare încât mâna se mișcă singură. Abia după aceea vezi că te apără. Cam același lucru se întâmplă și în bijuterie. Am exagerat un pic, evident, dar asta trebuie să se întâmple.

Cursul nu îți aduce o diplomă de calificare în sensul recunoașterii de către Ministerul Muncii ci se bazează doar pe capacități și aptitudini. Pentru mulți dintre cei care participă e o evadare foarte riguroasă și ceva real, palpabil și făcut cu mâna lor. Nu e un hobby obișnuit, care își e suficient lui însuși prin lucrurile pe care le acumulezi. Nu e ca atunci când îți cumperi un amplificator, o pereche de boxe și încă o componentă ca să scoți nu știu ce efecte. Trebuie să faci ceva cu instrumentele. Ele în sine nu înseamnă nimic.

Cum a fost începutul dumneavoastră în bijuterie?

Eu am pornit exact pe partea opusă felului în care învață oamenii aici. Am început de mic, de la 13 ani. Am cunoscut artiști care lucrau bijuterie. Erau sculptori, pictori, dar se ocupau și de bijuterie. Lucrau ilegal în acea vreme, spre sfârșitul anilor ’80. Era o presiune deosebită, nu trebuia să știe nimeni cu ce te ocupi și totul avea loc în secret pentru că era ilegal să lucrezi aur sau argint dacă nu erai arondat sistemului, integrat într-o cooperativă sau la monetărie.

Am învățat lângă un artist care la rândul său învățase alături de alt artist care avusese un tată bijutier din Brașov. Deci într-un fel, stră-străbunicul meu pe cale profesională este un bijutier sas din Brașov. Din păcate, în România a fost singura țară est-europeană în care bijuteria a fost tratată ca o apartenență la paria ideologică. Ca bijutier erai considerat favorizator al unei pături care trebuia distrusă: oamenii care aveau bani. Abia în anii ’70 s-a reluat producția. Ceea ce nu s-a întâmplat în URSS sau Bulgaria. Bulgarii, de exemplu, au fost și sunt încă experți în filigran. Au avut la un moment dat câteva comenzi din Orientul Mijlociu în care au construit mese de 40 de persoane complet din filigran și mobilier. Sunt extrem de urâte, dar ideea de marketing este genială. Au lucrat enorm la ele, sute de tone anual de argint.

În același timp la noi, la Universitatea de Arte, s-a desființat secția de metal. Eu am început prin a studia sculptură, apoi m-am transferat la ceva care se numea ceramică, sticlă metal cu specializarea în metal. Chiar și Facultatea de arte decorative și design, prin felul în care este concepută pe catedre, este un produs comunist. Exista arta cu tendințe trebuia să ilustreze realizările conducătorului și ale poporului. Arta de dragul artei te cataloga ca un individualist, un renegat, un egoist. Și, ca să nu dispară arta în adevărata ei formă, în anii ’60-‘70 s-a mers pe forma asta, a obiectului utilitar-decorativ. E o struțo-cămilă pentru că nu este nici design, care se referă la un obiect produs în masă, nu este nici sculptură sau pictură pentru că acestea două sunt cam individualiste. Arta cu tendințe desemna un obiect utilitar-decorativ care era făcut de un artist, era foarte frumos, dar în același timp era și bun la ceva pe lumea asta. Era o copertină, o veioză, ceva ce putea fi folosit.

Cum ați ajuns să practicați arte marțiale?

Cred că am ajuns în același fel în care ajunge cineva la lucrurile de care are nevoie. Nu știi exact de ce ai nevoie, dar ai o certitudine că te îndrepți către acel lucru. Întâlnirea mea cu kendo, arta sabiei japoneze, este primul contact cu o lume structurată într-un mod explicit. În care disciplina nu ține de convenție ci de scop și semnificații. La fel, ierarhia nu e o chestiune despre cine e mai puternic ci despre cine e mai responsabil și de la cine ai de învățat. Pe șef sunt toate greutățile. El e responsabil de cum înveți tu, trebuie să te chinuie astfel încât să se lege lucruri de tine, dar în același timp are grijă să te mai întorci și mâine.

Contacul cu estetica și cultura japoneză m-au influențat prin accesul la un tip de simplificare și dorință de simplificare a lucrurilor. E o simplitate cu un conținut foarte puternic care vine din înțelegerea tuturor celorlalte lucruri legate de povestea respectivă. Poezia din Japonia, arhitectura, grădinile… E un tip de epurare și rafinare a lucrurilor de tip alchimic, în care lucrurile tind spre simplitatea lor primordială.

Cine este publicul care vă apreciază arta?

Nu-ți vine să te apropii de lucrurile astea dacă nu ai o aplicare nativă spre astfel de artă. De obicei, clienții mei sunt și consumatori de artă contemporană. Și zic consumatori în mod deliberat. Arta e o formă de marfă. A fost dintotdeauna o marfă. Breaslele pictorilor aveau reglementat cu precizie statutul lor ca pe o meserie. Dacă nu mergi cu arta la târg nu ajungi nici la muzeu. Dacă nu o introduci în circuit, în sistem, dacă nu o așezi în piață, nu poți să o situezi la nivelul cultural pe care îl merită. E foarte bine că se întâmplă așa. Trebuie muncit mult la tipul acesta de întâmplare. Există management cultural care la noi nu se practică.

Există o altă percepție asupra bijuteriei de autor în străinătate?

Da, e o certitudine. E o piață cu altă tradiție. Pentru ca artistul să continue să lucreze, lumea trebuie să cumpere și să-i dea astfel dreptate. Artistul are întotdeauna dreptate. Asta nu înseamnă că artistul nu întâmpină respingere sau probleme. Eu ca formare nu aparțin școlii române. La expoziții sunt întrebat deseori dacă sunt reprezentativ pentru școala românească de bijuterie. Eu, ca un român adevărat spun foarte clar „DA!“, dar nu este deloc așa. Doar că nu sunt genul care să vorbească România de rău în fața străinilor pentru că nu mi se pare corect.

Care este percepția unui autor de bijuterii asupra pietrelor prețioase?

Am rămas fidel ideii de a alege o piatră după estetica ei. Nu mai contează prețul. Faptul că e mai scumpă sau mai ieftină nu mă „cumpără“ și nu mă face să am o altă părere despre ea. Lucrez cu niște șlefuitori de pietre din Germania care pot tăia pe comandă lucruri și îmi propun ca în 3-4 ani să mă apuc eu însumi de asta. Am descoperit că este o meserie separată, ceva inaccesibil și închis. Abia aștept să merg la cursuri, să-mi cumpăr sculele de care am nevoie și să mă apuc de asta. Sunt pietre care îmi plac enorm de mult, dar pe care, pentru a le avea tăiate așa cum mi le doresc, trebuie să plătesc prețuri exorbitante. Dar, dacă aș ști eu să le decupez cum vreau, ar fi absolut accesibile. Pietrele brute sunt cu până la de 80 de ori mai ieftine.

De ce bijuteriile tale nu strălucesc?

Textura și finisajul sunt un semn de mare subtilitate. Felul în care relaționează privirea cu suprafața unui obiect ar trebui să spună ceva și despre conținutul acelui obiect. E ceva foarte important în înțelesul bijuteriei alegerea unui anume finisaj. Felul în care finisezi lucrurile are a face cu modul în care tratezi semantic componentele un obiect. Către ce vrei să direcționezi privirea, de ce. E o convergență între sensurile pe care le propui sau o contradicție? De exemplu, montezi o piatră extrem de scumpă asupra căreia nu atragi privirea aproape deloc. Atunci construiești prin finisaj o atragere a atenției către un loc periferic care are o doză de subtilitate absolut specială dacă ai răbdare să te uiți și o a doua și a treia oară. Un obiect viabil trebuie să reziste și unei a doua priviri. Te uiți o dată, dar trebuie să mai arunci o privire. Trebuie să poți să estimezi că lucrul pe care îl desenezi nu va fi evaluat din prima în întregimea lui. O să te mai uiți o dată și o să mai descoperi un substrat sau îți va intra în obicei să-l vezi și îl vei descoperi după un timp din nou. E ca în cazul straturilor de pământ geologice. Lucrurile sunt așezate în sedimente. Ele coexistă, se susțin reciproc, nu e unul mai important ca altul, decât raportat la ce cauți tu. Lucrurile au un sens, o direcție, o noimă pentru care sunt așa. Bijuteria de autor face asta. Nu te lasă să vezi din prima un lucru, te obligă să te mai uiți o dată și încă o dată și încă o dată.

2 comentarii

  • B. pe 16 Mar 2012

    Pentru mine creatiile lui DS sunt reci, urate si fara nicio frumusete. Daca vrei ceva normal/stralucitor/cald sigur nu iei din colectiile lui…

    Reply
  • manu pe 16 Mar 2012

    Pentru mine – care ma si laud cu 3 bijuterii DS – sunt …perfecte.
    Spun o poveste, sunt unice, imi transmit caldura si echilibru si o afectiune plina de respect pentru creatorul lor.
    Ca tot mi s-a spart casa de curand – am realizat ca cele mai importante lucruri pe care le-as fi salvat (si cu care am avut norocul sa raman dupa spargere) sunt hard-discul cu istoria in imagini a copiilor mei, covorul oltenesc care a batut suta de ani si bijuteriile lui David Sandu. Asta ca sa imi exemplific afirmatia. :)

    Reply

Lasați un comentariu

* necesar
* necesar (confidential)
. Prin completarea acestui formular, sunteți de acord cu termenii și condițiile site-ului